Multumesc Alexandru!

        Pe Alex l-am "intalnit" la inceputul lui februarie intr-o plimbare scurta pe toateblogurile.ro. Mi-a atras atentia numele blogului sau fermier20.blogspot.ro, si am intrat numaidecat sa vad despre ce este vorba. Erau doar doua postari scurte si cuprinzatoare, exact ceea ce imi place sa citesc :). Asa ca am revenit pe blog dupa cateva zile si foarte surprinsa am fost sa constat ca pagina arata complet schimbata. Nu banuiam ca gradinaritul se imbina atat de armonios cu graphic design-ul. Insa maestrul "a fost demascat" cu prilejul concursului Simonei. 

          Multumesc Alex pentru logo-ul Fermei lu` Mos Ghita!

La conac

      Azi dimineata am dat o fuga la Todireni, un sat la vreo 5 km de Stanita, unde am luat in arenda niste teren. Eram curiosi sa vedem cum arata livada, pentru ca in curand trebuie sa ne apucam sa curatam copacii. Asta toamna am semnat contractul, insa nu vizitasem pe indelete zona, sa inventariem pomii, sa deosebim limitele terenului. Acum, ca s-a topit zapada, am reusit sa vedem la ce ne-am inhamat. 

      Livada este destul de batrana, multi dintre copaci nu au fost curatati de ani de zile, altii au fost ciopartiti aiurea iar altii au crescut de-a valma, unul prin coroana celuilalt. Marea majoritate a pomilor sunt meri, insa am vazut si doi ciresi foarte inalti, cativa nuci, doi aguzi si pruni. Pe margine avem salcami, iar langa scarile conacului este un tei al carui trunchi nu-l pot cuprinde in brate.

      Terenul l-am arendat de la un arhitect stabilit in Franta: am luat livada de aproximativ jumatate de hectar, si un hectar de teren arabil pe care intentionam sa semanam porumb si lucerna pentru Rite. 

      Pamantul a apartinut unei familii de boieri, la fel conacul si livada. In perioada comunista, constructia a servit ca sediu de spital si ulterior scoala generala. Din pacate, dupa revolutie, tot ce scapase in urma comunismului, a fost vandalizat, nu a mai ramas decat cladirea, si aceasta subrezita de vreme si de localnicii care s-au autoservit cu tot ce au gasit. Sub toata constructia sunt galerii cu ziduri groase de caramida, cu arcade si bolti asemeni unei veritabile crame; pana si caramizi din aceste arcade le-au fost de trebuinta localnicilor. Treptele sunt acoperite cu muschi si licheni, balustrada din fier forjat a fost mancata adanc de rugina, iar doi macesi cresc falnici printre dalele de beton. 

      Vara, de pe treptele conacului privelistea este ametitoare, se vad in departare satele, intinderea de apa a iazului din vale si parcelele cultivate in diferite culori. Iar cand infloreste teiul, va puteti lesne inchipui cat este de placut. 

      Sper ca intr-un viitor apropiat sa poata cineva sa readuca la viata aceasta cladire plina de poveste si sa pastreze cat mai mult din constructia veche.

       Am plecat de la conac satisfacuti de invetarul realizat, cu viziunea a ceea ce va deveni livada, ogorul cu porumb si campul cu lucerna, dar usor speriati de cata munca va trebui sa depunem pentru a ne indeplini planurile. Nu prea departe am gasit un palc da rachita care ne-a binedispus cu matisorii ce au inceput sa-si etaleze puful, vestind venirea primaverii.

Concursul Simonei

Simona zice ca daca e februarie merge un concurs. Si eu nu pot decat sa fiu de acord cu ea.
Asadar, dragilor sunteti asteptati pe : Concursul Simonei 
Acolo aflati regulamentul cat si componenta premiului.

Iar poza mea participanta surprinde gradina in aprilie.

Cei care vor sa-si manifeste aprecierea fata de participanti/gradinile/culturile acestora sunt rugati sa voteze la:                                     Loc de dat cu votul

Dup-atata frig si ceata…

      In sfarsit a aparut si la noi soarele, nu-i foarte cald insa la tonus prinde bine. Parca am furnicaturi in palme, in talpi: abia astept sa se topeasca zapada, sa-mi construiesc stratul inaltat pentru mirodenii (cum am vazut la Iuliana), sa incep sa seman din trufandale, sa miros pamantul reavan.

    Deocamdata pe crengile care vor deveni hrana pentru plantele mele aromatice stau galagioasele de vrabii. Dupa ce si-au pus burta la cale cu boabe din coser, stau si sporovaiesc cat e ziulica de lunga. 

      Din loc in loc au aparut cateva petice de iarba. 

     Narcisele, saracele au iesit cam sifonate de sub stratul de omat. Ce-i drept a si fost cam mult peste ele, ca tot ce a alunecat de pe acoperis le-a picat drept in cap. Deocamdata nu arata nici un boboc. Acu` nici eu de cand le-am pus in pamant nu le-am mai scos sa le mai raresc, aerisesc, si ce le-o mai placea lor. 

      Niste lalele spasite au indraznit si ele sa scoata varfuri de frunze, insa par cam zgribulite. 

    Nici liliacul parca nu da semne ca s-ar trezi. Are mugurii incotosmanati in solzi, si parca-parca ar mai motai nitel. 

      Capsunii sunt tare viteji. Si-au pastrat frunzulitele verzi si peste iarna. Astia sunt mosteniti de la Mos Ghita: toata via era impanzita de stoloni. Asta privara m-am trezit sa mut o parte din ei, fapt pentru care n-au mai rodit. Acum insa sunt multumita de cum arata, sunt rari, aranjati pe rand si sper sa-mi dea si fruncte la inceputul verii. Nu stiu ce soi sunt, insa ma bucur ca nu-s deloc pretentiosi, au fructele nu prea mari insa foarte parfumate. Acum doi ani, cand inca cresteau in salbaticie (adica nu intervenisem deloc printre ei) am avut o recolta foarte bogata, am facut cateva borcane gem si am donat si rudelor. 

     Dragalasele de gaze au inceput si ele sa efectueze zborul de curatire. Asta e foarte imbucurator pentru noi, pentru ca astfel isi golesc intestinele (da, si ele asa mici cum sunt, au intestine) si nu mai risca sa se imbolnaveasca. 

      Si in incheiere, inspirandu-ma din vorba omului lenes care vara, cand are mai mult de munca la camp, striga in gura mare: Hai Ploaie, hai! Zic si eu: Hai Primavara, hai!

Creste septelul!

      De ceva vreme obisnuim sa urmarim anunturile agricole din zona Neamt de pe un site intes promovat in media. Si tot planuim: ba sa luam junica, ba oua de diferite rase de gaini, ba capre de lapte. Miercuri am gasit un anunt din Tg. Neamt cum ca sunt de vanzare doua iedite, si ne-am hotarat sa le luam. Edi avea drum la Bacau joi, sa rezolve ceva administrative, asa ca am hotarat ca la intoarcere sa ocoleasca nitel sa vada rumegatoarele. Cum gospodarul care le vindea reusise sa dea unui vecin toate caprele gestante, ramasese doar cu cele doua iedite si o capre batrana. Lui Edi i-a fost mila sa lasa capra batrana singura, asa ca a decis sa achizitioneze tot pachetul (probabil ar fi fost sacrificata, pentru ca nimeni nu dorea sa o cumpere).

      Asadar in seara de joi, la Ferma lu` Mos Ghita au poposit inca trei locuitoare.

      Pe cea mai in varsta am numit-o Babet, pe cea maro cu cornite o cheama Upi (Whoopi), iar pe cea alba Nej (Neige). 

      Cand le-am vazut prima data, tare urate mi s-au parut... Upi are o ureche bleaga, nu o poate misca sub nici o forma, sta atarnata ca o bucata de piele si e ciudat sa vezi ca misca doar dintr-o ureche. 

      Nej nu are urechi. Cand Edi mi-a zis la telefon ca una din iedite nu are urechi, m-am gandit ce dragut! Sigur exagereaza Edi, are urechi, cum sa nu aiba?!? Doar ca sunt foarte mici. Sigur e asa, ca imi amintesc din copilarie ca bunica avea niste oite cu urechi foarte mici si despre ele zicea la fel, ca nu au urechi. 

      Abia cand am vazut-o mi-am dat seama ca Edi vorbea serios, chiar nu are urechi, parca e neterminata.

      Toate au blana de pe botic roasa, probabil ieslea din care mancau nu era tocmai potrivita, si is un pic cam slabute. Insa cu siguranta isi vor reveni pentru ca au rontait cu mare placere lucerna uscata si spice de grau. 

      Sunt foarte blande, vin sa le alinti si sunt grijulii una cu cealalta. Ritele insa, nu le suporta. De cum s-au intalnit au inceput ostilitatile.Eu tot timpul am crezut-o pe Rituca un ingeras de iedita, insa de cum s-a intanit cu Upi, si-a arcuit spinarea, s-a cabrat, a pus barbia in piept si a plonjat direct in fruntea lui Upi. Desigur la fel a procedat si cu Nej, dar este mai apriga rivalitatea intre Rituca si Upi: sub nici o forma nu au acceptat sa stea impreuna. 

      Am fost nevoiti sa izolam caprele de iedite, si chiar si asa au aparut declaratii de razboi intre cele mici. 

      Speram ca pana in aprilie sa se obisnuiasca sa convietuiasca, pentru ca atunci asteptam iezisori de la Rita, si e musai ca pe ea cu juniorii sa-i tinem separat. Asa ca vrand-nevrand, celelalte vor trebui sa se accepte reciproc.

Jocurile "olimpice" de iarna

Anul acesta am organizat jocuri "olimpice" de iarna la Ferma lu` Mos Ghita. Avand belsug de zapada, si o zi insorita, am pornit astazi la medalierea faimosilor participanti.

La proba de tandrete, castigatorii aurului olimpic s-au dovedit a fi godacii. El, un pic rimelat pe gene, ea mai mult sau mai putin imaculata, isi faceau somnul de frumusete atunci cand comisia a mers sa le ofere premiul.

Pe locul doi s-a situat familia de feline. Orice asemanare cu imaginea de mai sus este pur intamplatoare.

La categoria eleganta a castigat bibilica: cu penajul pestrit, gulerul pufos infoiat in jurul cerceilor de un rosu trandafiriu, si exersand un echilibru perfect intr-un picior.

Cocosul Orpington a contestat vehement aceasta decizie, strigand cat l-au tinut plamanii ca s-a facut o mare nedreptate si ca fratele sau Cocosul Rosu ar trebui sa castige premiul pentru eleganta.

Intreaga familie de gaini s-a strans sa delibereze pe indelete aceasta decizie sub stricta supraveghere a lui Flip (sau Flop – cum am precizat intr-o postare anterioara, nu stiu sigur care e care).

In partea rumegatoare a fermei, lupta pentru medalia pentru cel mai alintat animal s-a dat intre Rite. Cu un salt hotarat pe poarta, si cu o voce pitigaita care cersea atentia cuvenita, castigatoarea probei a fost desemnata Rituca.

Negrutu a refuzat categoric participarea la olimpiada. A preferat sa profite de soarele de azi si a prins un bronz sanatos care-l va tine toata vara.

Handmade, sau ce-si face omul cu mana lui

        Vara trecuta au fost foarte multe roiuri ratacite prin copacii nostri. Ori din cauza vremii, ori o fi fost vreo prisaca abandonata, cert e ca in iulie am prins patru roiuri si alte doua le-am scapat. Operatiunile de capturare a unui roi sunt destul de complicate intrucat de obicei ciorchinele de gaze poposeste pe cele mai anapoda si mai greu accesibile crengi. Cu unul dintre roiuri s-a chinuit Edi mai bine de o ora pe o caldura ametitoare, cocotat in varful marului. Pentru ca ne-a fost mila sa retezam creanga de mar, a procedat la scuturarea gazelor intr-o cutie de panetone.

        Alt inconvenient era ca noi nu aveam stupi goi in care sa cazam roiurile prinse. Am fost nevoiti sa imprumutam de la unchiu, sa le curatam/dezinfectam pe fuga, sperand ca familia va ramane in cutia de panetone pana “inchiriem” o locuinta acceptabila.

        Pentru ca anul asta sa nu ne prinda nepregatiti, dragul meu sot s-a apucat de constuit o roinita. Eu am fost destul de sceptica la inceput, stiind ca nu are instrumentele necesare pentru tamplarie. Insa rezultatul m-a surprins foarte placut. A reusit sa finalizeze o roinita pentru 4 rame doar cu ajutorul unui flex, un ciocan si o bormasina. Scandurile le-a sculptat astfel incat sa se imbine una cu cealalta si sa nu intre pic de curent in interior. Ca si materiale a folosit scandura de brad, autofilentante si tabla zincata pentru acoperis si pentru captusirea colturilor. Singurul finisaj de care mai are nevoie este vopseaua; probabil vom cumpara saptamana viitoare o cutie de vopsea eco (pe baza de apa).

 

    Roinita o vom folosi pentru capturarea roiurilor care vor binevoi sa poposeasca la Ferma lu` Mos Ghita, cat si pentru inmultirea familiilor existente. Va functiona de fapt ca o resedinta temporara a familie de albine, pana se dezvolta suficient pentru a ocupa un stup cu 10-12 rame.

      Cand Edi a terminat, un vizitator neasteptat a poposit pe masa lui de lucru: un pitigoi a venit in zbor si s-a lovit de perete. Saracutu a cazut cam ametit pe masa si nu a mai reusit sa zboare. I-am dat un pumn de malai, insa probabil era prea speriat ca sa-i arda de ciugulit. A pozat nitel, dupa care s-a inaltat in socul din apropiere. Slava Domnului ca poate zbura, ca daca il mirosea vreuna din feline, nici penele nu mai ramaneau din el. 

 

       

       Un alt vizitator este o zvapaiata de ciocanitoare. Cred ca si-a ascuns ceva seminte in scorburile parului, ca o vad mereu acolo. Foarte des vine si in fata geamului meu, pe unul din stalpii care sustine via. Ma gandesc ca e posibil sa sustraga ceva nuci din pod, de revine in mod constant in zona. Din cate am citit, ciocanitorile sunt cam periculoase pentru stupi, pentru ca in goana lor dupa hrana e posibil sa perforeze pertele stupului si sa faca ravagii in interior. Insa, din cate am vazut, vizitatoarea noastra e cumintica. Nu am surprins-o dand tarcoale stupilor.

        Urmatorul proiect handmade este constructia unui stup.
        Join us again for the young and the restless :)

Cum producem paine

       Casa in care locuim nu are incalzire centralizata, in fiecare camera exista cate o soba de teracota, iar cea de la bucatarie are plita pentru gatit, si rola in care poti coace. Cum in aceasta perioada focul trebuie mentinut constant la bucatarie, profitam de acest aspect si pregatim mancarea la foc de lemne.

       Painea nu face exceptie; in sezonul rece este produsa in gospodarie din faina din grau autohton (adica nu este cumparata de la supermarket ci provine din grau macinat la moara din sat). De obicei coacem cate doua paini, de doua sau de trei ori pe saptamana.

       Pentru o portie, folosim cam 1kg de faina. Drojdia proaspata, cam cat o nuca, o dizolvam intr-o ceasca de apa calduta dupa care o turnam in castronul cu faina. Presaram un varf de lingura de sare dupa care incepem sa amestecam drojdia cu mai bine de jumatate din faina si apa calduta. 

        In restul de faina adaugam o cescuta de ulei de floarea soarelui si amestecam apoi intreg continutul. Framantam coca obtinuta pana se desprinde de pe degete. 

         Lasam apoi la crescut in loc ferit de curenti. 

      Dupa ce coca creste, cam jumatate de ora, o impartim in doua jumatati si o asezam in tavile de copt unse in prealabil cu ulei. Lasam din nou aluatul la dospit in tavile acoperite cu hartie si prosop (asta pentru ca aluatul sa nu se usuce deasupra, sa nu prinda crusta). 

       Dupa jumatate de ora verificam: daca au crescut cat sa umple tava, le dam la rola incinsa, nu inainte de a le stropi la suprafata cu apa calduta (pentru a reda elasticitate aluatului). 

       Potrivim focul, nu trebuie sa fie nici prea tare sa nu arda marginile, nici prea slab pentru ca aluatul nu creste si nu se coace. Cand simtim aburul aromat deschidem usa la rola, si intoarcem tavile astfel incat sa rumenim uniform painea. 

      Dupa ce s-a copt, rasturnam painea pe un suport din lemn, o ungem cu un strop de ulei pentru a o fragezi, si mancam cam jumate dintr-o paine asa fierbinte cu cate o cana de lapte ori cu unt. 

       Ce ramane, invelim in servet de bumbac/in si pastram in dulapior.

      Painea de casa nu se pastreaza proaspata foarte mult timp, de a doua zi incepe sa se intareasca, insa daca o bagam pentru cateva minute din nou la rola/cuptor, isi recapata prospetimea.

       Ceea ce am observat noi, este ca painea facuta in casa este mult mai satioasa decat cea din comert. La inceputul mutarii noastre aici cumparam paine de la o brutarie din Roman, si consumam cel putin 2 franzele pe zi, ori acum din 6 franzele cat pregatim saptamanal, una, daca nu chiar doua raman pentru catei.

     Trebuie sa recunosc ca aceste bucate ies din mainile mamei, eu sunt inca uncenic in bucatarie. Sarut mana, mama,  pentru bunatatile pe care ni le pregatesti!