Trenule, masina mica

      Batranul meu Fiat 600 Young a cedat nervos. Asa de tare s-a infuriat, incat a improscat cu acidul din baterie peste tot motorul; cand i-am ridicat capota a fasait si a bolborosit la mine ca un gansac iritat. Nu mai spun de mirosul de oua clocite cu care m-a intretinut ieri seara, pe drumul de intoarcere de la munca.

      Din acest motiv, astazi a primit o baterie noua. Dar cum nervii veneau de la alternator, a fost nevoit sa ramana internat in service pana la gasirea unui tratament adecvat. Astfel, atat eu cat si mon mari am fost nevoiti sa gasim alta metoda de a ajunge acasa. Cum microbuzul pleca destul de tarziu, am hotarat sa ne aventuram cu trenul.

      Ne-am dat intalnire in gara, ceea ce mi s-a parut foarte boem si romantic. Insa dragul de el nu m-a asteptat cu flori, cum vezi in filme, ci cu un teanc de turte pentru hrana albinelor, pe care mi le-a indesat temeinic in geanta de umar. (nu interpretati va rog ca nu ar fi un gentleman - geanta de umar si-a insusit-o asa burdusita cum era)

      Trenul de Buhaiesti (Iasi) este garat la linia 9.

      Urcam grabiti si zgribuliti si constatam ca arata mai bine decat ne asteptam. Inauntru e curat, cam frig ce-i drept, insa dupa ce s-a pus in miscare, au inceput sa functioneze aerotermele. Tot spre surpinderea noastra sunt cativa calatori: ceva copii galagiosi si cativa muncitori navetisti.

      Trenul a plecat la 16:40 si a ajuns in Stanita la 17:10, ceea ce mi s-a parut un timp foarte bun. Cu masina tot atat imi ia sa ajung in oras. Daca gara ar fi in sat probabil ca as prefera sa fac naveta cu trenul. As castiga 30 de minute de citit, de ascultat muzica, de meditat…

      Insa din pacate gara este la vreo 3 km de sat, in mijlocul padurii.

 

      Imi amintesc ca in copilarie halta era un loc foarte populat, constructia era ingrijita, erau doua ghisee la care se vindeau bilete. Si foarte multa lume calatorea cu trenul. Uneori eram nevoiti sa stam in picioare pe coridor, sau chiar intre vagoane. 

      Am zabovit cateva minute si am facuta cateva fotografii cu ceea ce a mai ramas din halta: cladirea cu ghisee si sala de asteptare, fantana, si cei cativa brazi ce inconjoara perimetrul. Din pacate nu am avut aparatul foto la mine (nu a fost o excursie planuita) si nici lumina de amurg nu prea m-a ajutat. 

      Din cauza frigului si a noptii care se apropia rapid, am pornit cu pasi grabiti spre sat. Am iesit din padure odata cu lasarea noptii si am simtit cum gerul imi biciuia obrajii, exact ca in copilarie. Cand am ajuns acasa era intuneric de-a binelea. Din fericire mama facuse focurile in camere si ne astepta cu o placinta aburinda cu varza. Dupa atata mers prin frig, nu imi mai doresc decat o cana de ceai fierbinte savurata in fotoliu, langa soba.